Împrumutul lexical, un mijloc de îmbogățire a vocabularului, reprezintă adoptarea și adaptarea în limba română a unor unități lexicale dintr-o limbă străină.
Pentru ca între două limbi să existe raportul donare – receptare, trebuie ca între limbile respective să existe un contact direct sau un contact indirect. Contactul direct este mijlocit de vecinătatea geografica și conviețuirea popoarelor care vorbesc acele limbi, iar cel indirect de legături culturale, politice, economice, de regulă scrise. În cazul contactului direct vorbim de donarea și receptarea cuvintelor noi pe cale orală și are un caracter popular, iar în cazul contactului indirect de o donare și receptare pe cale cultă sau savantă.
Din punct de vedere al vechimii, cuvintele împrumutate se pot împarți în funcție de perioadele în care au fost împrumutate în limba română.
Împrumuturi vechi (până la sfârșitul secolului al XVII-lea)
- slave
- maghiară
- greacă
- turcă
- germană
Împrumuturi noi sau moderne (începând cu jumătatea secolului al XIX-lea)
- latina savantă
- franceză
- italiană
- germană
- engleză