Cuvântul

Cuvântul reprezintă unitatea lexicală (unitatea de bază a vocabularului), unitatea fundamentală a limbii (materialul de construcție a limbii în ansamblul ei), unitatea fundamentală a gândirii și a comunicării dintre oameni.

Totalitatea cuvintelor (unităților lexicale) formează vocabularul (lexicul) limbii.

Prezentate izolat, precum în dicționare, cuvintele sunt independente, dar într-o comunicare, înțelesurile izolate se contopesc și permit transmiterea unei anumite informații.

Deși cuvântul este o noțiune deosebit de importantă în lingvistică, până în prezent, datorită naturii complexe a acestei realități lingvistice, o definiție pe deplin satisfăcătoare nu a fost oferită. Cu toate acestea, putem spune că orice definiție a cuvântului trebuie să țină cont de trăsăturile lui esențiale: autonomia și interdependența între formă și conținut. Pe baza acestor caracteristici, cuvântul ar putea fi definit simplu ca o structură fonică autonomă, care are asociat un sens și poate să îndeplinească o funcție în comunicare.

Autonomia cuvântului

Prin autonomia unui cuvânt înțelegem capacitatea lui de a fi scos dintr-un anumit context și de a fi utilizat într-un alt context, fără ca acesta să-și piardă semnificația inițială.

În fața casei am un copac uscat. (cuvinte în context)
în, fața, casei, a avea, copac, uscat (cuvinte scoase din context)

În exemplul anterior, cuvântul autonom copac poate fi extras din propoziția anterioară fără să-și piardă valoarea și semnificația inițială, aceea de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană”.

Forma și conținutul cuvântului

Forma cuvântului se referă la manifestarea lui sonoră (pronunțarea), adică unul sau mai multe sunete, și care poate avea și o reprezentare prin semne grafice (litere în scrierile alfabetice).

Spre exemplu, cuvântul copac este format din înșiruirea de sunete c-o-p-a-c (transcriere fonetică [kopak]).

Conținutul cuvântului se referă la imaginea mentală abstractizată și generalizată pe care un vorbitor o asociază la pronunțarea sau scrierea unor sunete.

Spre exemplu, sunetele c-o-p-a-c au asociate imaginea abstractă de , care are semnificația de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană”.

Prin interdependența dintre forma și conținutul cuvântului înțelegem că un grup de sunete care nu au asociate nici măcar un sens nu constituie un cuvânt, precum și faptul că sensul care formează conținutul există doar în măsura în care are asociat o formă.

Spre exemplu, în limba română, înșiruirea de sunete c-o-p-a-p reprezintă doar un complex sonor, deoarece nu are asociată niciun înțeles. În schimb, complexul sonor c-o-p-a-c are asociat înțelesul de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană” și invers, înțelesul acesta există deoarece are asociată forma menționată anterior, copac. Prin urmare, între forma copac și conținutul „plantă lemnoasă cu crengi și coroană” există solidaritatea necesară existenței cuvântului (noțiunii) copac.

Chiar dacă forma și conținutul se află într-o relație de dependență, între cele două aspecte ale cuvântului nu există o relație logică. Faptul că în limba română „planta lemnoasă cu crengi și coroană” a fost numită copac este pur întâmplător și ține de convenție, ca dovadă că în alte limbi aceeași semnificație au asociate alte forme sonore (en. tree, fr. arbre, germ. baum).

În funcție de cele două caracteristici ale cuvântului, forma și conținutul, se poate prezenta organizarea cuvântului.

Organizarea cuvântului

În planul formei, cuvântul prezintă o organizare fonematică și morfematică, iar în planul conținutului cuvântul are o organizare semantică. Pentru a descrie aceste tipuri de organizări, trebuie să avem în vedere delimitarea și criteriile de delimitare ale elementelor minimale care alcătuiesc cuvântul sub aspectul formei și al conținutului.

Cuvântul, unitate lexicală

Privite ca unități lexicale, cuvintele se împart din punct de vedere al structurii în:

• simple: mama, masă, oraș, frumos, a merge, sus, pe, și
• derivate: preșcolar, neștiutor
• compuse: dreptunghi, binefăcător, doisprezece, bună-credință, floarea-soarelui
• îmbinări stabile de cuvinte (combinații de cuvinte), dar care din punct de vedere al înțelesului se comportă „ca un singur cuvânt”

Lexem, alolexeme și lexie

Din dorința de a lămuri conceptul de cuvânt și pentru a aduce mai multa lumină în definirea acestuia, lingvistica modernă a înlocuit termenul tradițional de cuvânt cu termeni precum lexem și lexie.

Lexemul, format după modelul fonemului din fonologie și a morfemului din gramatică, reprezintă un morfem, dar cu semnificație lexicală, nu gramaticală. El denumește o invariantă formală și semantică, adică radicalul stabil. În fapt, lexemul este forma standard a cuvântului sau forma-tip, întâlnită în dicționare. (copac, casă, mașină)

Formele flexionare ale lexemului se numesc alolexeme. (casei, caselor; copacii, copacului, copacilor)

După cum am văzut mai sus, cuvintele trebuie privite ca unități lexicale, care, la rândul lor, pot fi alcătuite nu doar din cuvinte simple, ci și din îmbinări de cuvinte, care se comportă ca unități individuale. Unii cercetători au considerat de cuviință să simplifice înțelegerea termenului, reunind toate tipurile de cuvinte sub un nou termen, lexie (fr. lexie). Deci, prin lexii se înțeleg tipuri de cuvinte, simple sau compuse, precum și expresii frazeologice și care sunt de fapt unități lexicale. Există și lingviști care consideră că cele două denumiri complică inutil terminologia și nu aduc un folos în definirea cuvântului, motiv pentru care recomandă folosirea noțiunii de unitate lexicală.

Clasificarea cuvintelor

Formarea cuvintelor în limba română

Prin formarea cuvintelor se înțelege obținerea unor noi cuvinte de la materialul lingvistic deja existent printr-un ansamblu de procedee specifice limbii. După importanța acestor procedee, acestea se împart în principale și secundare.