Sensul lexical reprezintă imaginea obiectelor reflectată în mintea noastră sau, cu alte cuvinte, înțelesul pe care vorbitorii unei limbi îl atribuie unui cuvânt.

Sensurile cuvintelor sunt studiate de semantică, o ramură a lexicologiei.

Noțiune – semnificație – sens

În principiu, orice cuvânt desemnează o noțiune, care înseamnă forma logică de reflectare a lumii în gândirea omenească. Noțiunea este rezultatul unor îndelungi procese de esențializare a trăsăturilor pertinente ale obiectelor și fenomenelor din natură și societate. (exemplu noțiunea de casă)

Semnificația este exprimarea noțiunii, a acelei imagini logice, cu ajutorul unui cuvânt. Semnificația reprezintă o substituire, deoarece prin pronunțarea cuvântului înlocuim nevoia de a avea în fața noastră obiectul din realitate despre care vorbim. Spre exemplu, atunci când pronunțăm cuvântul casă avem în minte ideea logică de „construcție folosită ca locuință de om” și nu mai este nevoie să fim lângă acel obiect și să-l indicăm.

Semnificația depinde de o serie de factori precum spațiul, timpul, contextul lingvistic sau situațional, fapt care conduce la diverse concretizări ale acesteia, denumite sensuri. Spre exemplu, semnificația cuvântului casă se compune din mai multe sensuri: 1. „locuință”; 2. „casa scării” 3. „gospodărie”; 4. „familie”; 5 „căsnicie”; 6. „instituție”.

Deși sunt considerați termeni aproape sinonimi, între semnificație și sens se poate introduce o distincție. În timp ce semnificația unui cuvânt se realizează într-un context, adică depinde de procesul comunicării, sensul este un ansamblu de unități de semnificație, numite seme, care există independent de context.

Între un cuvânt și semnificația lui (semnificat sau designatum) nu poate fi stabilită o legătură naturală sau o relație cauzală, ci una întâmplătoare. Așa cum nu putem determina cauzele care au stat la baza fixării acelui înțeles, nu știm nici momentul când relația dintre cuvânt și înțeles a fost stabilită și a devenit funcțională. Spre exemplu, vorbitorii limbii române atribuie cuvântului casă înțelesul de „clădire care folosește omului drept locuință”. În alte limbi, același înțeles este atribuit altor cuvinte: franceză maison, engleză house, germană Haus, rusă dom. În unele limbi, pentru înțelesul de mai sus este folosit un cuvânt asemănător cu cel din limba română: italiană casa, spaniolă casa. Prin urmare, din perspectivă semantică, la fel și din perspectiva formei sau a autonomiei, cuvânt are un caracter convențional.

Când un cuvânt denumește obiecte, exprimă însușiri, caracteristici, acțiuni, numărul, ordinea obiectelor, imită sau exprimă stări, emoții etc. se numește autonom. Cuvintele autonome au sens lexical, spre deosebire de cele instrumente gramaticale, care nu au sens lexical și servesc la realizarea relațiilor care se stabilesc între cuvintele autonome în cadrul enunțurilor. Cu alte cuvinte, atunci când numește, denumește sau desemnează ceva, orice cuvânt are cel puțin un sens.

Natura sensului

Natura sensului poate fi noțională, logică sau de identificare.

Sensul noțional este rezultatul abstractizării, adică eliminarea aspectelor neesențiale ale cuvintelor care fac parte din același grup și păstrarea aspectelor comune și relevante. În această categorie intră și sensul cuvintelor onomatopeice, deoarece ele exprimă ideea unei colectivități lingvistice despre acele sunete.

Sensul de natură logică este întâlnit în cazul prepozițiilor, conjuncțiilor, negațiilor. Aceste cuvinte se referă categorii de relății între cuvinte cu sens noțional.

Natura sensului cuvintelor substantive proprii este de identificare. Spre exemplu, în cazul numelui unei persoane, substantivul propriu are funcția de a deosebi acea persoană de altă persoană. Numele lui nu este atribuit pe baza unor trăsături specifice ale individului.

Cuvinte monosemantice și polisemantice

Atunci când este considerat izolat, cuvântul poate avea unul sau mai multe sensuri. În schimb, într-un anumit context, cuvântul nu poate avea decât o singură semnificație, rezultată din relațiile pe care le stabilește cu celelalte unități lexicale.

Spre exemplu, cuvântul casă, privit izolat, poate însemna „clădire care folosește omului drept locuință”, „cameră” (ca regionalism), „locul în care jucătorul de table își duce piesele”, „instituție de cultură”, „ghișeu sau încăpere unde se fac plăți”, „bilanțul încasărilor unei zile” etc. În schimb, în enunțul „Am intrat în Casa Domnului.”, datorită contextului, are doar înțelesul de „biserică”.

Atunci când un cuvânt are mai multe sensuri spunem despre el că este polisemantic, iar atunci când are un singur sens spunem că este monosemantic.

Delimitarea sensurilor cuvintelor polisemantice

Alte două chestiune la fel de dificile ca cea a definirii sensului sunt delimitarea sensurilor și oferirea unei descrieri a sensului pentru fiecare cuvânt în parte. Deoarece cele mai multe cuvinte dintr-o limbă sunt polisemantice, delimitarea sensurilor cuvintelor se face prin raportarea contexte în care apar cuvintele la reprezentarea generală a obiectelor denumite de acele cuvinte.

Spre exemplu, cuvântul apă poate fi întâlnit în următoarele grupe de contexte, cărora le corespund sensurile:

grupă de contexte sensuri
  1. „apă proaspătă, apă rece”
  2. „apă lină, apă repede”
  3. „apă oxigenată, apă distilată”
  4. „apă de toaletă, apă de colonie”
  1. „lichid potabil”
  2. „întinderea de apă (râu, mare)”
  3. „soluție apoasă”
  4. „substanță lichidă parfumată din alcool”

Unitățile minimale ale sensului

Sensul poate fi delimitat în unități minimale numite componente de sens sau trăsături semantice distinctive: seme, sememe, semanteme.

Pentru mai multe detalii despre unitățile minimale enumerate, vezi Unitățile minimale ale sensului.

Tipuri de sens lexical

Atunci când cuvintele sunt monosemantice prezintă exclusiv un sens denotativ. Când sunt polisemantice, prezintă tot un singur sens denotativ, dar, spre deosebire de cele monosemantice, dezvoltă și alte sensuri conotative.

În funcție de punctele de vedere din care privim sensul, avem de-a face cu diferite tipuri de sens.

Închide meniul